Patriotismul economic şi boala olandeză
Comandor
marină (rez) dr. Golea Pompiliu
La 1 ianuarie 2007 după
eforturi şi sacrificii inclusiv de natură economică,
România
a fost primită în clubul ţărilor europene. Propusă la summitul de la Salonic
din 2003 şi confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. La 25 aprilie Bulgaria şi
România au semnat tratatul de aderare la Abaţia Neumünster din Luxembourg.
România încă de la jumătatea
ultimului deceniu al mileniului trecut şi-a afirmat dorinţa de a avea o
economie deschisă.
Trecerea de la o economie de tip centralizat la una deschisă s-a realizat cu conflicte sociale şi
vulnerabilităţi; printre ele scăderea capacităţilor productive atâtea câte erau
ele.
Şi restructurarea cerută trecea de fapt în prima fază printr-o
destructurare.
După anul 2000, Europa şi implicit
România se găsea într-un ciclu economic expansionist influenţat de politicile
„Consensului de la Washinghton”. Investiţiile străine din care jumătate erau
speculative, inundau România încurajând politicile consumatoriste şi mai puţin
cele bazate pe ofertă şi export. Şi toată lumea avea sentimentul prosperităţii
şi traiului decent. Şi eram încrâncenaţi în lupte politice ca şi astăzi de
fapt, uitând de interesul naţional autentic, în timp ce alţii vedeau în sfadele
noastre oportunităţi de afaceri.
Încă din 2007, economişti de marcă au atras atenţia asupra
noului început de
criză.
Uitasem că în Extremul Orient avusese o criză economică soldată cu îmbolnăvirea
„tigrilor asiatici”.
Referindu-se la SUA, Paul Krugman ne atrăgea atenţia că „ceea ce
promotorii lui numesc miracolul pieţei nu e decât rezultatul manipulării
jocului de către cei bogaţi, care după revoluţia industrială au creat o Americă
a lor cu miliardari extravaganţi, muncitori oprimaţi şi lipsa oricărei
preocupări pentru redistribuirea bogăţiei în societate” (Conştiinţa unui
liberal, Editura Publica, 2010 p. 8). Şi mai ştim, că speculaţiile bursiere de
tip Ponzi au dus la criza ce avea să ne cuprindă şi pe noi! De fapt din 2008
pentru că manipulările electorale din România acelor ani cu sprijinul FMI ne-au
împins în 2009!
Cert e că retragerea unei părţi importante din capitalul străin
din România jumătate speculativ, ne-a lăsat fără resurse financiare. Pentru că
noi nu ne-am învrednicit să ne realizăm prin eforturi proprii şi raţionalitate,
echilibrele financiare având un deficit al contului curent ce a atins în 2009
şi 12% din PIB.
Şi uite aşa am fost obligaţi să ne împrumutăm la FMI
pentru.....asigurarea echilibrelor monetare! De investiţii prin apelarea la
Banca Mondială sau la Banca Centrală Europeană nici vorbă! Celelalte ţări au
cam uitat de principiul solidarităţii europene şi şi-au cam văzut de rezolvarea
crizele lor.
Şi aşa a luat naştere conceptul de patriotism economic! L-am auzit
în discursurile doamnei Angela Merkel. Fiecare ţară trebuie să-şi rezolve singură
problemele economice (sportiv sau nu spun eu): creşterea economică , ocuparea
forţei de muncă, controlul inflaţiei, balanţele comerciale de ce nu ....active.
Ca pe vremea mercantilismului!
Şi
iată că patriotismul economic, a făcut din Germania liderul competivităţii
economice. Dar au apărut şi criticii: Adam Posen fost membru al comitetului de
politică monetară a Bank of England şi preşedintele lui Peterson Institute for
International Economics acuză Germania că prin surplusul său comercial şi beneficiile
unei monede europene slabe cauzează probleme în întreaga lume. O spune pe şleau
„ jefuieşte Europa şi restul lumii prin faptul că primeşte o subvenţie pentru exporturile
sale de la un euro mai ieftin decât ar fi fost marca sa şi datorită
slăbiciunilor unor ţări” (SIC!).
O
reacţie radicală la adresa politicii Germaniei, a venit din partea preşedintei
Frontului Naţional (extrema dreaptă) din Franţa nimeni alta decât doamna Marine
Le Pen care i-a cerut „solemn" lui François Hollande
organizarea unui referendum în ianuarie 2014 privind ieşirea Franţei din
Uniunea Europeană.
Chiar dacă
ideea, nu cred că e cea mai inspirată, e interesant ceea ce cere- patru reforme
minimale: revenire organizată la monede naţionale; dizolvarea spaţiului
Shengen; autorizarea patriotismului economic şi reindustrializarea cu
protecţionismul frontierelor ; prevalenţa din nou a dreptului naţional asupra
dreptului european.
Totodată
doamna Marine Le Pen atrage atenţia asupra pericolului reprezentat de "intrarea Bulgariei şi
României în spaţiul Schengen fără vreo limită", care nu
este încă realizată, mai multe ţări exprimându-şi reticenţele!
Radu Golban un profesor de valoare, nimeni altul decât
cel care a descoperit datoria istorică de 18 miliarde euro a Germaniei către
România, trecută în ignorare, în recenta sa carte „ România. Alternative la
corsetul Europei” apărută la Editura Top Form din capitală, arăta că după 1989
„ România a capitulat în mod necondiţionat, cu speranţă şi entuziasm, în faţa
acestor valori şi instituţii ale Occidentului, către care aspirase decenii de-a
rândul. Fascinaţia visului occidental a vrăjit şi populaţia, dar a influenţat
şi decizia şi elitelor, astfel că intrarea României în NATO şi Uniunea
Europeană s-a produs ca un marş triumfal, nu după evaluări în cadru naţional şi
după negocieri temeinice şi responsabile cu viitorii parteneri şi aliaţi” (p.
9-10). Adaug eu! În folos naţional!
Rezultatul mediocrităţii managementului guvernamental, îl
vedem astăzi când România nu mai are active competitive proprii şi este
vulnerabilă în faţa crizei financiare neputând să-şi recreeeze propriile sale
capacităţi productive!
O parte a clasei politice a văzut în
vânzarea resurselor naturale ieftine o cale de relansare economică (SIC!)
uitând de fenomenul cunoscut sub numele de „boala olandeză”.
Paradoxul
ţarilor care au resurse naturale şi ca atare venituri substanţiale (reale sau
potenţiale) la buget dar nu au dezvoltare economică stabilă, este cunoscut în
lumea economică sub termenul de „Boala
Olandeză” (în engleză, The Dutch Disease).
Termenul
s-a născut în 1977 după o analiză a revistei The
Economist despre căderea economiei olandeze din 1959. În acel an, olandezii
au dat peste un substanţial zăcământ de gaze naturale. Bucuroşi, s-au pus pe
exploatat… şi pe încasat. E drept pe alte principii decât cele specifice nouă!
Mai etice!
Banii de pe gaz au început să vină şi să umple
visteria statului. Din păcate însă, cum de multe ori se întâmplă, sfârşitul
poveştii a fost trist.
La scurt timp
după ce au început să încaseze banii de pe gaz, olandezii au observat că
celelalte sectoare ale economiei – în special cel industrial – au avut de
suferit. Economia reală a început să intre în declin. A contractat practic o boală. Care sintetic poate
fi spusă explicată astfel: dezvoltarea sustenabilă nu poate fi
susţinută cu bani câştigaţi uşor. Politicile de dezvoltare economică ale
statelor dezvoltate, pun exploatarea resurselor printre ultimele priorităţi. Multe preferă să conserve resursele pe care
le au pentru vremuri cu adevărat grele!
Pentru orice
ţară cu probleme economice, disponibilitatea resurselor este o seducţie mare.
Exploatarea şi vânzarea acestor resurse generează venituri imediate, în surplus
faţă de economia reală. Ceea ce este de fapt un blestem bine deghizat-
„blestemul resurselor”. Surplusul de
venit peste ce produce economia reală, pune presiuni asupra monedei naţionale,
iar o monedă naţională apreciată descurajează exporturile. Şi încurajează
importurile de produse finite care salvează alte ţări care aplică reperele „
patriotismului economic”. Pentru ele desigur!
Exploatarea
resurselor concurează practic direct cu economia reală. Astfel, fiecare leu
scos din exploatarea resurselor naturale, va concura cu leii generaţi de alte sectoare
economice. Problema este că aceste „alte” sectoare economice sunt cele care ar
trebui să permită creşterea economică sustenabilă a României.
A doua
problemă e că această concurenţă este neloială. Şi parcă nu e în ton cu
filozofia Uniunii Europene.
Dacă firmele
din economia reală trebuie să se concureze unele cu altele pentru angajaţi,
contracte, şi capital, companiile miniere scot practic bani din piatră facili.
Veniturile
generate de această industrie, le permit să atragă oamenii cei mai bine
calificaţi de la nivel local, oferindu-le salarii pe care firme din economia
reală nu şi le pot permite. De exemplu, o mică fermă nu are cum să concureze cu
un gigant din industria minieră. Se ajunge astfel ca o mare parte a forţei de
muncă să fie acaparată într-o industrie care nu generează inovaţie, şi care
prin raţiunea ei nu este sustenabilă.
Mai toate localităţile
miniere au eşuat în crearea unei baze economice alternative.
S-a văzut şi
la Roşia Montană, guvernanţii dând dovadă de francheţe dezarmantă în luări de
cuvânt –„doar asta ştiu să facă din tată în fiu”.
Salarile
oferite de industria minieră atrag mare parte din forţa de muncă locală,
şi descurajează iniţiativa privată. Când exploatarea minei ajunge la declin,
trage de obicei după ea şi infrastructura economică şi socială construită în
jurul ei.”
Asta s-a văzut
după închiderea marilor mine din anii 1996-2000.
Revenind la conceptul
teoretic de „ patriotism economic”, analiza evoluţiilor din Europa arată în
contextul crizei financiare, că guvernele continuă să încerce să orienteze
economiile lor, mai degrabă decât lăsându-i pe piețele libere . În ciuda declaraţiilor privind
liberalizarea pieţelor, intervenționismul
este incontestabil. Mascat de investiţiile seducătoare în alte ţări pentru
găsirea de resurse ieftine şi oportunităţi.
Este clar că a apărut deja
sub masca globalizării o nouă politică care determină guvernele să devină
creative. Fără a nega economia deschisă caută forme de asigurare a
sustenabilităţii economice ca o reacţie la posibile reacţii din mediul extern.
O carte apărută recent în
SUA intitulată „ Economic Patriotism in Open Economies” scrisă de Ben
Clift şi Cornelia
Woll scoate în evidenţă aceste provocări pe timp de criză.
Mie
imi este clar că paradigma creşterii şi dezvoltării economice trebuie să se
schimbe. O Românie în Uniunea Europeană cu reguli clare ca de exemplu deficit
bugetar şi de cont curent uniform pentru toţi componenţii. Pentru că
deh....inclusiv reprezentanţi ai FMI au
afirmat că unele ţări pot sa aibă deficite mai mari decât altele!
Adică
mai neaoş spus, au voie să aibă mai mulţi bani la dispoziţie pentru dezvoltare
în raport cu alţii! Care, trebuie să aştepte cu serenitate, prin efectul
multiplicator să ajungă şi la ei într-o zi efectele pozitive ale integrării!
O
Românie cu o dependenţă de maxim 50% faţă de schimburile economice din Uniunea
Europeană şi un comerţ omnidirecţional. Nu spun lucruri noi.
Vreau
să mai relatez un singur aspect: Ungaria de lângă noi vrea să devină a doua
putere industrială a Europei Unite. După Germania. A spus-o domnul Orban.
Şi
mai mult! Va construi şi centre de procesare a resurselor naturale la graniţa
cu România! În lanţul logistic şi valoric general planificat pentru această
strategie. E de meditat! Asta înseamna tot patriotism economic! Şi nu e de
acuzat!
Dimpotrivă!
Ca
o încheiere!
După
sursele Ministerului Finanţelor, încasările zilnice ale României sunt: de 123
milioane euro din care cea mai mare parte provin fonduri europene (SIC!) iar cheltuielile de circa 129 milioane euro! Din
start un deficit zilnic de 6 milioane euro!
Încasările
din activităţile rezidente nu ajung, ca să susţină nevoile economice şi
sociale. De exemplu pensiile şi salariile sănătatea, educaţia!
Fie
şi numai prezentarea acestui argument este suficientă, pentru a scoate în
evidenţă necesitatea aplicării pe baza unor strategii bine focalizate a
conceptului de patriotism economic şi de valorificare superioară într-un
complex integrat a resurselor naturale.
Veritas laborant nimis saepe,
extinguitur nunquam (Desi respins de nenumarate
ori, adevarul nu piere niciodata).
