miercuri, 14 noiembrie 2012

Dobrogea-cheia de boltã

Scris de Dan ARHIRE 

Până să mă stabilesc în Dobrogea, în 1988, trebuie să mărturisesc că, deşi eram întru câtva pasionat de istorie, habar n-aveam de 14 noiembrie! Istoria făcută în şcoală nu pomenea nimic de această zi, iar lecturile mele întâmplătoare nu mă conduseseră la ea. Apoi, când am descoperit această dată, fără a-i fi pătruns însă nici pe departe întreaga semnificaţie, considerând-o doar o zi de importanţă locală, adică un soi de „mai cu moţ” al tulcenilor în raport de constănţeni, m-am întrebat de ce nu este ea sărbătorită nici măcar la Tulcea? Mai ales că până după război ştiam că se sărbătorise, şi chiar şi după revoluţia din decembrie unele instituţii locale desfăşurau activităţi specifice cu această ocazie. Din fericire, la Tulcea, astăzi ea se serbează.
Cine va tasta 14 noiembrie pe internet şi va parcurge cu speranţă şi răbdare primele 20 de pagini, va constata că această zi este sărbătoarea luptei împotriva diabetului, mai este zi de sărbătorire a bisericii oprimate, lăsatul secului,că a fost şi ziua filmului maghiar, în organizarea Ministerului Culturii şi Cultelor din România, că este orice, numai marea sărbătoare românească – NU! Doar un interviu luat domnului profesor doctor Stoica Lascu (fac. Istorie, Universitatea „Ovidius”, Constanţa) vorbeşte despre importanţa acestei zile, dar este, prin unicitate, surprinzător!
Ne-am hotărât să prezentăm evenimentele din mai multe motive. În primul rând din obidă, pentru că am simţit nevoia să o spunem public; apoi, în al doilea rând, pentru că am crezut că este necesar ca aceste lucruri frumoase să fie strânse la un loc fiind nu un demers ştiinţific, ci unul gazetăresc, de popularizare; în al treilea rând, pentru a putea dormi liniştiţi, cu sentimentul unei datorii împlinite, de a fi restituit publicului ceea ce noi considerăm a fi o adevărată comoară, anume senificaţia unui moment istoric; în al patrulea rând, pentru a afirma că mai sunt oameni pentru care astfel de lucruri contează; în al cincilea rând, din recunoştinţă pentru cei care au făcut ceea ce au făcut, pentru ca noi, astăzi, să avem ce sărbători, şi din respect profund pentru modul în care ei, fără să ne cunoască, au ales să-şi facă datoria faţă de noi ; în al şaselea rând, din dragoste şi pioşenie pentru cei care şi-au dat viaţa pentru asta; şi, în al şaptelea rând, din bucuria de a nu ne simţi singuri astăzi, avându-vă alături pe dumneavoastră!
Nu, nici pe departe nu era aşa! Pe vremea când credeam că 14 Noiembrie are o importanţă locală, mă înşelam. Acum ştiu, sunt convins, că este una dintre cele mai mari sărbători ale statului român, una dintre cele trei mari : 24 ianuarie, 14 noiembrie şi 1 decembrie, cel puţin egală ca importanţă cu celelalte două. Acum sunt convins că, dacă acest 14 noiembrie nu ar fi existat, era perfect posibil ca, pe parcursul istoriei, 24 ianuarie să devină un bun prilej de nostalgie, iar 1 decembrie să nu mai existe deloc. Căci ziua aceasta marchează admiterea României în concertul european ca stat egal celorlalte state, dar însărcinat cu o misiune continentală specifică; ea exprimă asumarea de către Europa a existenţei noului stat român ca pe o necesitate proprie. Alipirea Dobrogei la România ( desigur, în temeiul unor drepturi istorice, dar care nu dădeau Europa afară din casă – iertată fie-mi exprimarea aceasta!) s-a luat în calcul şi s-a admis de marile puteri europene, instituindu-se prin prevederile Tratatului de pace de la Berlin din 1878, căci existenţa unui stat, altul decât Rusia, prea puternică şi Turcia, prea slabă, le era lor absolut necesară aici, în jurul gurilor Dunării, pentru servirea propriilor interese de stat şi menţinerea păcii. Încă din 1855, de la Conferinţa de la Viena, instituirea unui regim de neutralitate a principatelor, care să aibă o armată comună, era astfel văzută în Europa : „ Dacă Congresul de la Viena va isbuti, pe cât sperăm, a deslega pentru răsărit această problemă care pentru apus au ţinut aproape 300 de ani de războaie, acesta va fi unul dintre cele mai frumoase triumfuri ale diplomaţiei şi una dintre cele mai mari dovezi de biruinţă a civilizaţiei moderne”!(Saint-Marc Girardin, Debat, 15 martie 1855). Memorandumul privind Principatele Române, anexat Protocolului  Conferinţei de la Viena din 1855, prevedea următoarele : „Potrivit textului notelor de la Viena şi interpretării ce li s-a dat de comun acord, opinia celor trei cabinete aliate a vizat nu numai sustragerea Principatelor de sub influenţa care s-a exercitat în exclusivitate asupra lor, ci şi constituirea unui fel de barieră naturală care să nu poată fi încălcată în viitor şi să ameninţe în acest fel Imperiul Otoman în chiar punctele lui vitale. Printre posibilităţile existente, menite a asigura Moldovei şi Valahiei o stabilitate şi o forţă suficiente, ni se pare că cea dintâi trebuie să fie unirea celor două principate într-un singur stat.”  Armata comună a principatelor ar fi avut următorul rost : „Nu ca să se lupte împotriva unor vecini puternici, dar ca să conteste încălcarea privilegiilor lor, printr-o apărare de câteva zile măcar, şi pentru ca să asigure buna rânduială dinlăuntrul ţării.” Dar gurile Dunării, care nu mai puteau fi păzite de Imperiul Otoman şi nici lăsate Imperiului Rus, în scopul unui regim internaţional de navigaţie liber  între Occident şi Orient, nu puteau fi asigurate nici de o Românie fără teritoriu adiacent lor. Or, cum Rusia (care, învingătoare în război, era prea puternică pentru a putea fi refuzată) cerea ferm în 1878 reîncorporarea sudului Basarabiei, adică a Cahulului, Ismailului şi Bolgradului, singurul uscat limitrof Deltei Dunării rămânea Dobrogea, şi ea trebuia alipită noului paznic ( considerat apt pentru această misiune, prin bărbăţia şi determinarea dovedite pe câmpul de luptă) al interesului general european. Aşa s-a ajuns la acest binecuvântat 14 Noiembrie 1878, când Carol I s-a adresat trupelor române neîntâmplător cu aceste cuvinte :
„OSTASI,
Marile puteri europene, prin tratatul din Berlin, au unit cu România Dobrogea , posesiunea vechilor Domni Români. Astăzi voi puneţi piciorul pe acest pământ care redevine ţară românească.
Voi nu intraţi în Dobrogea ca cuceritori, ci intraţi ca amici, ca fraţi ai unor locuitori cari de astăzi sunt concetăţenii voştri.
Ostaşi! In noua Românie voi veţi găsi o populaţie , în cea mai mare parte română! Dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religiune. Toţi aceştia, devenind membri ai statului român, au drept deopotrivă  la protecţiunea, la iubirea voastră.
Între aceştia veţi afla şi populaţiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri se deosebesc de ale noastre. Eu cu dinadins vă recomand de a le respecta.
Fiţi în mijlocul noilor voştri concetăţeni ceea ce aţi fost până acum şi în timp de pace ca şi pe câmpul de onoare, ceea ce cu mândrie constat că vă recunoașşe astăzi Europa întreagă, adică model de bravură şi de disciplină, apărătorii drepturilor României şi înainte-mergători ai legalităţii şi ai civilizaţiunii europene.
Cale bună dar, soldaţilor români, şi Dumnezeu să vă protege!
Cugetările mele cele mai afectuoase sunt nedespărţite de voi!
Să trăiască România!
Brăila, 14 Noiembrie 1878.
                                                                                                                                C A R O L”
In istoria noastră aşa a fost : a fost greu să fim români!
Acest ordin de zi al lui Carol I încheia în glorie secole întregi de umilinţă, în care românii, oriunde s-ar fi aflat, au cunoscut oprimarea. Dacă la sfârşitul primului mileniu creştin, după perioada marilor migraţii, ei sunt identificaţi de arheologi cu modificări genetice cauzate de modul de viaţă îndelungat de bejenie, cu dinţii deveniţi abrazivi din cauza tipului de hrană specific – rădăcini şi scoarţă de copac, după momentele glorioase cunoscute ale luptei pentru neatârnare, contra maghiarilor, a leşilor, a tătarilor, dar, mai ales, a turcilor, iată câteva ştiri despre ei pe care istoria din manualele şcolare nu ni le pomeneşte :”(...) armata tătărească este o armată imensă, ia aminte, voievoade, şi trebuie, deci să iei toate măsurile spre a nu-i lipsi nuimic.(Tătarii, n.n.) este ştiut că mănâncă carne de cal şi carne de om(!). Aşa sună un fragment din scrisoarea-poruncă a sultanului Soliman Magnificul adresată pe la începutul anului 1552 voievodului Moldovei Ştefan Rareş, scrisoare prin care îl însărcina pe acesta să pregătească proviziile necesare armatei tătăreşti care urma să-i traverseze ţara spre Ardeal. În consecinţă, domnitorul moldovean este sfătuit de Soliman Magnificul ca, înaintea sosirii trupelor tătare, să ducă în locuri sigure şi inaccesibile populaţia şi vitele din satele aflate pe traseul acestora.
După jumătatea secolului XVII, când Apusul precursorilor Iluminismului îşi pregătea înfăptuirea enciclopediile, Evlia Celebi, un nu mai puţin iluminat călător turc, dar iluminat în sensul pe care putea să îl cuprindă pe atunci, la Porţile Orientului, cuvântul acesta, referindu-se la o expediţie militară turcă în Tările Române din anul 1657, menţionează: ”Tinându-se sfat, toţi au încălecat pe caii lor buni şi apoi, omorând pe malul râului Scânteia pe toţi prizonierii ce-i luaseră mai înainte, au rămas singuri. În ziua aceea, mergând năvalnic, am parcurs o distanţă de treizeci de ore şi am ajuns până seara în oraşul Scânteia.  Au fost incendiate numaidecât 300 de case, capturându-se multe prăzi şi mulţi robi. De acolo am năvălit spre apus si incendiind si orasul Vaslui, am luat multe prăzi. Am sosit apoi în orasul Bârlad, ruinându-l si pe acesta, am ajuns în orasul Tecuci. Populatia de aici venind în întâmpinarea noastră cu daruri, orasul lor nu a fost incendiat. Plecând de aici, am ajuns în marele menzil Focsani... este un oras mare, iar raiaua si hatmanii săi iesind în întâmpinarea noastră, au adus daruri numeroase. Orasul lor nu a fost devastat. A doua zi am trecut cu caii râul Focsani si am intrat în Tara Românească. Am sosit în marele oras Râmnic, care a fost incendiat, căci raialele plecaseră în tabăra lui Mihnea. Nu s-au găsit nici prăzi, nici robi. Plecând de aici, chiar în ziua aceia, am mers prin munţi acoperiţi cu pădure şi, capturând 8000 de robi aleşi, am ajuns în oraşul Buzău. Era foarte înfloritor. A doua zi oraşul a fost incendiat; de frica incendiului, locuitorii nu şi-au părăsit casele, iar cei care au ieşit au fost luaţi robi. Plecând de acolo spre apus, am ajuns în oraşul Gherghiţa. De dimineaţă, împresurând acest oraş, am luat 7 000 de robi, înainte ca ei să iasă din casele lor. Au fost capturate atâtea prăzi, încât toţi ne-am îmbogăţit. Nu am dat foc acestui oraş. Plecând în grabă în noaptea aceia, am asediat Târgovişte, marele centru comercial al Ţării Româneşti. Dimineaţă, când am trecut la atac zicând Alah! Alah!, n-a ieşit nimeni înaintea noastră, căci bărbaţii de aici, fiind plecaţi în tabăra lui Mihnea, nu mai rămăseseră decât 23 000 de femei şi copii. De aici am luat numeroşi robi şi multe avuţii şi tezaure din biserici. În acel loc, Gazî-Batîr a fost lăsat în urmă cu bogăţiile şi tezaurele, împreună cu 10 000 de voinici, şi, astfel, armata islamică a fost uşurată. De acolo am mers în grabă, spre miazăzi... şi am ajuns în zorii zilei la renumitul oraş Bucureşti, capitala Ţării Româneşti, asediind acest târg. De dimineaţă, când oastea tătară a pornit la atac, toate femeile, toţi bărbaţii şi toate fetele au ieşit pe străzi cu veşmintele de noapte, ţipând şi văitându-se; mulţi dintre ei au fost luaţi robi. Au mai fost capturate atât de multe lucruri, avuţii şi tezaure, încât nu se poate descrie. Au fost luate numaidecât 26 000 de robi aleşi şi 600 de care cu diferite lucruri şi mărfuri; prizonierii au fost predaţi tot lui Batîr Paşa, care se afla în urmă.”
Dar iată cum suna şi ordinul generalului Bucow din 13 iunie 1761, trimis în Transilvania de Împărăteasa Austriei spre a face ordine între valahi : Manastirile de lemn sa fie arse pretutindeni, cele de piatra sa se distruga si sa se faca raport Excelentei Sale Generalului atat despre restituirea bisericilor (catre uniti) cat si despre demolarea manastirilor. Iar daca cineva s-ar opune in mod temerar prea inaltei porunci regale, sa fie pedepsit numaidecat cu moartea prin spanzuratoare sau prin taierea capului, ca unii care dispretuiesc poruncile regesti si tulbura pacea si ordinea publica."
Ca şi osmanlâii lui Evlia Celebi cu un secol mai înainte, generalii austrieci, în plină Epocă Europeană a Luminilor, incendiau bisericile şi mânăstirile şi le dărâmau cu tunurile, omorând oamenii neînarmaţi, cetăţeni ai imperiului, ca ceva de la sine înţeles drept just şi moral!
Desigur că aceste îndelungate împrejurări istorice au făcut ca un cântecel intitulat Rasunet, publicat în 1848 la Braşov, să cunoască o fulminantă răspândire în toate teritoriile locuite de români şi să fie îmbrăţişat, încă de pe atunci, aprope ca un imn naţional, cu numele „Deşteaptă-te Române”! Căci acel secol XIX a însemnat, întradevăr, deşteptarea unui neam.
Revoluţiile de la 1848 asta au însemnat şi asta a presupus şi descoperirea Dobrogei de către revoluţionarii exilaţi după înfrângerea lor. O Dobroge pe care, la 1850, în scrisorile trimise lui Ion Ghica, Ion Ionescu dela Brad o numea „California românească”, în care revoluţiile înfrânte trebuia să continue, să se desăvârşească şi să izbândească în atingerea idealului numit Daco-România! Asta presupunea unire, adică primul deziderat al programului lor revoluţionar care, încă de la 1838  se intitula „Unire şi independenţă” şi care îşi propunea „sa întoarcă o patrie slobodă tuturor mădularelor româneşti” răspândite prin lume. Prima unire,căci toate odată nu se puteau înfăptui, a fost a Valahiei cu Moldova, cu sprijinul, dar şi în pofida marilor puteri europene. Prin votarea, aşa cum s-a făcut, a lui Alexandru Ioan Cuza şi la Bucureşti, marea istorie a României începuse, căci începuse Unirea!
Bărbaţii politici minunaţi de atunci ai românilor, aşa neştiuţi cum sunt ei astăzi, căci sunt aproape neştiuţi, şi-au servit neamul şi ţara cu un devotament aproape de neînţeles acum, adăstând cu o tenacitate uimitoare în idealul naţional, pe care l-au servit pe timpul întregii lor vieţi, fără să se plictisească şi fără să dea vreodată înapoi, indiferent cât de nebuneşti pareau a fi scopurile. „Unire şi independenţă” au hotărât încă din 1838 cei cărora le-au fost discipoli, apoi unirea şi independenţa le-au urmărit, până la moarte! Şi le-au înfăptuit. Căci, abandonată de marile puteri europene care-i erau garante, România s-a văzut obligată, în ciuda neutralităţii sale, să intre în război împotriva Imperiului Otoman în 1877. Pentru independenţa României români din toate provinciile încă înstrăinate au participat ca voluntari alături de ceilalti, moldoveni şi munteni, şi toţi împreună au format armata română care a trecut Dunărea spre a-şi da obolul de sânge la  Rahova, Griviţa şi Plevna, cântând acelaşi prim cântec ostăşesc al tuturor românilor servind o singură Românie.
După câştigarea independenţei de stat cu arma în mână, pe câmpul de onoare, România căreia i s-a adăugat Dobrogea a contat. Pe harta unei lumi uriaşe, între cei trei coloşi ai vremurilor, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, ultimile două întinzându-se chiar fiecare pe două continente, ne-am făcut loc şi noi, ne-am iţit ca o nucă tare în jurul gurilor Dunării, în care păzeam, investiţi cu încrederea Europei, prima ei instituţie-simbol : Comisia Europeană a Dunării, cu sediul, de facto, la Sulina. Acest veritabil embrion al viitoarei Uniuni Europene, uniune care avea a se naşte abia peste o sută de ani, a avut nevoie de o mamă purtătoare, iar această mamă purtătoare i-a fost România. Şi dacă Europa a uitat asta, şi a uitat, atunci noi suntem cei chemaţi a-i aduce aminte, pentru adevăr, pentru demnitatea noastră şi pentru moştenirea copiilor noştri! Acestei ţări care începuse să conteze, copiii celor ce-o făcuseră în a doua jumătate a secolului XIX, aveau să-i unească, în prima parte a secolului următor, şi celelalte provincii româneşti – Basarabia şi Transilvania, desăvârşind-o. Peste nici 40 de ani, copiii dorobanţilor români de la Rahova, Griviţa şi Plevna aveau să cânte, prin trecătorile Carpaţilor, alt cântec, dar parcă în acelaşi război.
Incercăm să argumentăm că ziua de 14 Noiembrie pe care, din păcate, românii de astăzi nu o mai sărbătoresc (cu excepţia salutară a Tulcei!), nu este o zi, acolo, mai puţin importantă decât ziua luptei împotriva diabetului, ci este una din marile zile ale României, dacă nu cea mai mare, atunci cel puţin la fel de importantă pentru statul român ca celelalte lui mari zile, 24 ianuarie şi 1 decembrie. Nimeni nu face mai mult decât poate, dar noi, asta, ar trebui să putem.
Apoi sugeram să vă îndreptaţi atenţia spre ceea ce se numeşte  „Biblia Dobrogei”, acea preţioasă lucrare a lui M.D. Ionescu, intitulată „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea”, de curând retipărită la Iaşi, în ediţie anastatică (Tipografia „Moldova”, tel0745502095, e-mail: office@tipomoldova.ro ). Considerăm că aceasta  poate reprezenta un demers fericit, folositor în înţelegerea Dobrogei, aşa cum era ea înainte de 14 Noiembrie 1878, băltind în atemporalitatea sfărşitului de imperiu, dar şi după alipirea la România, prinsă în frenezia clocotitoare a începutului unei noi vieţi, cea europeană.    Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
Doresc, însă, în final, să vă mai reţin atenţia cu două frumoase coincidenţe legate de bătrâna noastră Dobroge. În 1396, după dezastrul armatelor creştine în faţa turcilor, de la Nicopole, un anume Friederich de Hohenzollen s-a salvat cu fuga de pe câmpul de bătălie, cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, ultimul domnitor român stăpânitor al Dobrogei, cel care, cu o navă proprie, avea să-l poarte pe Dunăre, prin deltă şi să-l scoată în Marea Neagră, unde, la ancoră, aştepta flota veneţiană. Prin Bosfor, Egee şi Adriatică el a ajuns pe coasta Dalmaţiei, de unde, prin Ungaria, a ajuns în Germania. Peste aproximativ 500 de ani, un anume Carol de Hohenzollen, după ce a intrat deghizat şi cu un paşaport fals în România, avea să devină primul domnitor al românilor după Mircea cel Bătrân, stăpânitor al Dobrogei! Dumnezeu are tot timpul din lume spre a face astfel de glume istorice! Dumnezeu, cel al cărui cuvânt ştim că a fost adus în actuala Românie, tot în Dobrogea, de Sfântul Apostol Andrei, întâiul chemat. Ce se ştie mai puţin, de mai puţini români, este că şi Sfântul Apostol Filip, născut în acelaşi sat cu Sfântul Apostol Andrei, Betsaida, din nordul Ţării Sfinte, este menţionat de martirologii şi sinaxare ca a predicat cuvântul Evangheliei aici, „convertind la credinţa creştină pe mulţi din locuitorii Sciţiei, rânduind pentru ei diaconi, preoţi şi episcopi, după care şi-a continuat lucrarea misionară în Asia Mică”.  Ca şi ziua de 14 Noiembrie, una dintre cele mai importante zile a statului român, şi Sfântul Apostol Filip ca încreştinător al lor a cam fost uitat de noi, cei de astăzi. Şi, dac-am vrea, ne-ar fi uşor să ne aducem aminte, căci sărbătoarea Sfântului Filip, printr-o coiincidenţă, desigur, este fixată în calendarul creştin ortodox în acelaşi 14 Noiembrie.
Pe larg, însă, acesta este demersul nostru, pentru bătrâna noastră Dobrogea şi pentru ţara aceasta, ai cărei fii, mai mult sau mai puţin buni, toţi îi suntem. Ţara aceasta, pe care acum douăzeci de ani, sub soarele pieziş şi înşelător al unei dimineţi care iată, deja a trecut, am părăsit-o, fluierând, în poarta căzută a unei curţi ţărăneşti, ca pe o bătrână tristă, singură şi uitată, în plata lui Dumnezeu!